Caracter, cultură & credinţă sau tinereţea ca şansă

13 Mai 2017, în Colegiu, Noutăți

Cu nu foarte mult timp în urmă, la finele anului trecut, am ţinut la Cluj o conferinţă despre ce înseamnă astăzi identitatea unui tânăr creştin. Însăşi formula "tânăr creştin" ridică un semn de întrebare. Nu este o contradicţie în termeni? Poţi fi tânăr şi creştin în acelaşi timp? Sunt exuberanţa tinereţii şi rigoarea credinţei compatibile? Nu cumva, trăindu-ţi credinţa, rişti să nu îţi mai trăieşti tinereţea? Ei bine, în încercarea de a oferi un răspuns cât mai convingător, mi-am adus aminte de un îndemn al fericitului de pomenire Mitropolit Bartolomeu. Într-una dintre predicile sale din catedrala clujeană, având ca temă cea mai frumoasă vârstă a omului, acesta lansa un apel surprinzător, un mesaj neuzual pentru mediul bisericesc: "Vouă, tinerilor, vă zic: trăiţi-vă tinereţea!" După o scurtă pauză, coborând glasul şi revenind la tonul grav, adăuga: "Astfel încât, la bătrâneţe, să nu vă fie ruşine". Cu alte cuvinte, ardoarea tinereţii nu contrazice "arderea" duhovnicească, atâta vreme cât domină responsabilitatea şi discernământul, ceea ce înseamnă, în această interpretare, că intensitatea nu este tot una cu excesul, aşa cum nici buna dispoziţie nu este tot una cu lipsa de sensibilitate. Revenind la întrebare, este posibil să te bucuri de tinereţe şi să fii ataşat valorilor religioase? Da! Cu condiţia întreită de a îţi forma caracterul, de a acumula cultură şi de a aprofunda credinţa. Să le luăm pe rând.

Caracterul sau virtuţile în cotidian

Caracterul este pentru om ceea ce reprezintă adezivul pentru faţada clădirilor. Urmând logica acestei metafore nu foarte romantice, dar cu atât mai uşor de înţeles, calitatea slabă a adezivului duce la fărâmiţarea a ceea ce ar fi trebuit să fie "coaja" sau "scoarţa" unui imobil. Caracterul este tocmai învelişul comportamental care protejează substanţa biologică a persoanei umane, potenţând-o şi înfrumuseţând-o. Un om fără caracter este, ducând la capăt metafora, asemeni unei case netencuite: golaşă, vulnerabilă, inestetică, neisprăvită. În alţi termeni, depăşind sfera materialelor de construcţie, necesitatea formării caracterului, inclusiv prin corectarea unor tendinţe sau chiar apucături, este pe cât de la sine înţeleasă, pe atât de neglijată. Unii părinţi cred că sunt pe calea dreaptă dacă odrasla lor învaţă bine. Or, a fi bun la învăţătură nu înseamnă mereu şi posedarea calităţii generice a bunătăţii. Poţi lua note mari prin ambiţie, invidie, agresivitate, ignorarea colegilor şi concentrarea exclusivă pe scopul propus. În astfel de cazuri, succesele sunt plătite cu tot atâtea defecte. Necorectate prin educaţie, ele se transformă în metehne pe care doar asperităţile vieţii le mai pot eventual îndrepta. Mai ales în mediul concurenţial de azi, unde se pune accentul, nu de puţine ori strict retoric, fără acoperire în maniera de decizie, că cel mai bun învinge, primeşte o bursă, un post sau avansează, este crucială plămada caracterului maturului în devenire, ce se face din aceasta, cum este modelată şi cum, luând formă, este întărită. Funcţia modelatoare a şcolii nu poate fi îndeajuns scoasă în evidenţă. Ceea ce spunea Pârvan despre rolul primar al universităţilor, acela de a scoate nu oameni de ştiinţă, ci oameni de caracter, prima nefiind capabilă fără cel de al doilea, se aplică întregului parcurs formativ. Concret, un om de caracter nu va fura, plagiind, nici minţi, falsificând rezultatele de laborator, nu va cultiva şi nici tolera impostura, va fi capabil să lucreze în echipă, să se bucure de excelenţa altuia şi să îşi vadă limitele, acceptându-le şi depăşindu-le în acelaşi timp. Toate acestea nu sunt simple "metode" sau "procedee". Nu se regăsesc în manualele de cercetare ştiinţifică din simplul motiv că sunt trăsături de caracter. În lipsa lor, tot ceea ce este mai rău devine posibil: abuzul, delirul orgoliilor, duşmăniile distructive. Ororile de pe câmpul de luptă, cu alte arme, dar cu efecte similare, se mută în şcoală, la locul de muncă, în firmă, organizaţie sau breaslă, invadând spaţiul public, otrăvind atmosfera şi făcând imposibilă distincţia elementară între autentic şi fals, între merit şi hoţie. Iată de ce, foarte pe scurt, este atât de important caracterul, adică, în alţi termeni, traducerea cotidiană a virtuţilor. În fapt, tradiţia spirituală a Ortodoxiei, de la exemplul asceţilor din deşertul egiptean, în secolul IV, la acela al mărturisilor lui Hristos din temniţele comuniste, în secolul XX, nu pune deloc întâmplător problema construcţiei omului interior. Aşa ajungem iarăşi la metafora de început: dacă este adevărat că o faţada de proastă calitate afectează pe termen lung clădirea, lipsa stâlpilor de rezistenţă o dărâmă de-a binelea.

Cultura sau "reţeta" omului întreg
Cât priveşte cultura, aici ne confruntăm cu două sensuri complementare. Primul priveşte cultura religioasă ca atare, iar al doilea se referă la înţelesul mai larg al culturii, fără atribut. Urmare nemijlocită a perioadei comuniste şi a ateismului, pentru unii dintre contemporanii noştri, chiar importanţi lideri de opinie, este un titlu de glorie afişarea ignoranţei întru cele sfinte. Cum însă marile fapte de cultură ale umanităţii, indiferent de aria geografică sau de limbă, sunt legate mereu de sacru în general, a refuza (re)cunoaşterea acestuia şi a pretinde calitatea de intelectual în acelaşi timp este o flagrantă contradicţie în termeni. Aş merge mai departe şi aş afirma că inclusiv pentru cei care nu cred, din orice motiv, cultura religioasă are un regim cognitiv de obligaţie. Cum poţi să îl înţelegi pe Homer fără mitologia greacă? Sau pe Dante sau pe Michelangelo fără teologia catolică? Sau pe Bach fără Reformă? Sau pe Dostoievski fără Ortodoxie? Cum să ai acces la universul subcontinentului indian fără o minimă familiarizare cu panteonul zeităţilor de tot felul? Cum să pricepi specificul american fără originile spirituale ale coloniştilor lui? În aceasta rezidă, în puţine cuvinte, complementaritatea dintre cultura religioasă şi cultura pur şi simplu. Cultivarea rupturii dintre ele face posibilă, de exemplu, una dintre cele mai stupide referinţe la Biblie care, afirmă unii cu mult pathos, ne porunceşte tăios "crede şi nu cerceta!", fiind incapabili să ne indice locul exact, cartea şi versetul. Pentru ignoranţii vocali, această formulă este tocmai bună să "fundamenteze" opinia potrivit căreia omul credincios este incapabil de cunoaştere. În ciuda unei asemenea caricaturi grosolane, nu este mai puţin adevărat că pentru nu puţini membri ai comunităţii noastre religioase relaţia dintre credinţă şi cultură are, blând spus, un caracter problematic. Foarte direct şi simplu formulat, într-o anumită optică, existenţa uneia o face relativă pe cealaltă. Cine are fir direct cu cerul se poate dispensa de biblioteci, arhive, ateliere şi laboratoare. Mai mult chiar, excesul de cultură poate duce, asemenea patologiilor de supradozaj, la tranchilizarea credinţei. Robusteţea înclinaţiei mistice pare să fie direct proporţională cu precaritatea bibliografică. Involuntar, necunoaşterea, inclusiv în ipostaza ei agresivă: prostia, este ridicată la rangul unei virtuţi stranii. Se uită aici prea repede caracterul real intelectual, în ciuda originii sociale de regulă modeste, a ucenicilor Mântuitorului, faptul că peste jumătate din Noul Testament este format din dialoguri şi scrisori, adică din două genuri ale transferului de cunoaştere. Se mai uită la fel de uşor că Sfinţii Părinţi ai primelor secole creştine au reuşit performanţa convertirii deopotrivă a inimilor şi minţilor celor formaţi în cultura antichităţii târzii. Întâlnirea, pe alocuri conflictuală, dintre Evanghelie şi cultura epocii a fost una dintre cele mai fertile sinteze produse cândva. Inclusiv în plină modernitate, constitutiv rezervată faţă de religie, dacă nu făţiş împotriva ei, avem dovezi ale acestei fertilităţi de durată. Ar fi suficient să amintesc antropologia biblică, baza construcţiei juridice şi culturale a drepturilor omului, în centrul acestora stând demnitatea fiinţei umane. Sau impulsurile de etică socială venite dinspre Catolicism şi Protestantism, dar din ce în ce mai mult şi dinspre Ortodoxie. Adunând la un loc firele demonstraţiei, cred că e limpede că acumularea unei culturi pe măsura caracterului este treapta către credinţa propriu-zisă, că tânărul în formare le poate cultiva pe toate trei în acelaşi timp. Că, de fapt, aceasta ar fi "reţeta" unui om întreg.

Alo, Doamne? Eu sunt!

Ce înseamnă să aprofundezi credinţa? Este aceasta asemenea unui lac pe care, dacă ai curaj, îl poţi cunoaşte coborând dincolo de limita unei scufundări sigure? Este adâncimea criteriul sigur al profunzimii, ştiut fiind faptul că, înaintând în jos, ajungi să nu mai vezi nimic, apa fiind din ce în ce mai tulbure? Sau trebuie să mergi în sus, pe verticală, din înălţime în înălţime, până acolo unde aerul devine irespirabil? Greu de răspuns. Şi da, şi nu. Înainte de toate, prin credinţă nu ar trebui să înţelegem un obiect achiziţionat definitiv, intrat irevocabil în patrimoniul nostru. Luată ca bun, credinţa nu are cum să fie bună. Ea nu se cumpără, nu se împrumută, nu se şterge de praf, nu se depozitează în garaj.

Pentru că miezul acesteia este alcătuit dintr-o întâlnire, mereu reluată, în ciuda pauzelor care vin exclusiv dintr-o parte, mereu continuată între noi şi El. Altminteri spus, aşa cum nu obosea să repete Părintele Stăniloae, credinţa se manifestă în comuniunea dintre persoane, dintre creatură şi Creator, dintre "pământ" şi "cer", doi termeni indicând un alt tip de geografie, spirituală. Chiar dacă este sihastru în munţi, adică aparent de unul singur, creştinul are o vecinătate, un interlocutor: sună zilnic, prin rugăciune, la telefonul lui Dumnezeu. Şi, evident, i se răspunde. Uneori, legătura este slabă, abia dacă se mai poate auzi ceva. Acestea sunt momentele de impas, de oboseală sub povara păcatelor. Nu mai suntem în "zona de acoperire" sau, mai grav, ni s-a terminat bateria. Sunt clipele în care, la altă scară şi din cu totul alte motive, omul face în felul său experienţa abandonului, întrebând asemenea lui Hristos pe cruce: "Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M'ai părăsit?" (Matei 27, 45). Frumuseţea credinţei rezidă în faptul că la asemenea interogaţii dramatice există întotdeauna un răspuns. Iar acesta este, trebuie să recunoaştem, neaşteptat şi spectaculos: aşa cum păcatului, conştientizării şi mărturisirii lui, îi urmează iertatea sau singurătăţii îi urmează comuniunea, morţii îi urmează Învierea. Când totul părea pierdut, când în faţa noastră era un zid, se deschide o uşă. Ei bine, această dinamică de la deznădejde la speranţă, de la neştiut la ştiut, de la limită la libertate, de la moarte la viaţă reprezintă esenţa mesajului Bisericii de două milenii încoace.

Receptarea acestuia nu este, într-adevăr, mereu uşoară. Limbajul bisericesc, "popesc", slujbele, simbolurile, icoanele, arhitectura, veşmintele, gesturile, cântările, impulsurile olfactive, lumânările - toate la un loc formează o lume pe care, tânăr fiind, nu ai cum să o înţelegi de la început. Dimpotrivă. Multe îţi rămân o vreme ascunse, unele chiar te intrigă, ca să nu mai vorbim de experienţa, pe alocuri traumatizantă, a contactului cu cei care se fac, asemeni nouă, purtători vremelnici ai credinţei, "babele" şi "moşii" cu ale lor ticuri şi comportamente. Dar chiar şi acest dialog nedeclarat dintre generaţii confirmă faptul că Biserica este un spaţiu al mişcării permanente, contrar impresiei de imobilism pe care o au majoritatea celor care se mulţumesc să privească doar din exterior. Comuniune şi dinamică, iată cele două trăsături care nu pot epuiza credinţa şi care, luate ca atare, sunt în ultimă instanţă atributele generaţiilor aflate la început de drum. Argument în plus de a fi tineri creştini şi de a trăi, până la adânci bătrâneţi, tinereţea Creştinismului.

Radu Preda

Sursa: ziuadecj.realitatea.net

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular