Postul în Sfânta Scriptură

28 Februarie 2017, în Colegiu, Noutăți

 

             Pentru a face o incursiune în această temă, trebuie să aducem în lumină modul cum era privit postul în Vechiul Testament. În perioada vetero-testamentară printre altele, ceea ce caracteriza prin excelență postul era abstinența.

             Observând practica mozaică, putem spune că „a posti” stătea în strânsă legătura cu interdicțiile pe care le găsim în cărțile profetului Moise (cu precădere în Levitic și Deuteronom), prin care israelitul era oprit de la consumarea cărnii anumitor animale, pe motivul că ele sunt necurate sau de la încetarea relațiilor intime între soți în anumite perioade legate de sărbatorile iudaice. Aceste interdicții aveau un caracter legislativ, deoarece atâta timp cât evreul se afla în interiorul prescripțiilor Legii, el se afla în legătură cu Dumnezeu și comunitatea.

             Sf. Clement Alexandrinul, o mare personalitate a Bisericii din secolul al II-lea, spunea că postul a reprezentat pentru omul căzut din relația cu Dumnezeu  o formă de de ispășire, de pocăință târzie.

              De ce pocăință târzie? Tocmai pentru faptul că omul nu a fost creat pentru a posti în sensul pe care îl propune Vechiul Testament și anume, de privare de anumite lucruri sau situații, ci el era invitat de Dumnezeu sa dea sens si să se bucure de tot ceea ce Acesta așezase în creație pentru el. Cu alte cuvinte, așa cum spune Sf. Grigorie de Nyssa, se cuvenea ca împăratul, adică omul, să se bucure de împărăția sa. Astfel că, omul era liber să se împărtășească din orice lucru din creație. După cădere a fost nevoie de un pretext prin care omul să recupereze ceea ce pierduse din relația cu Dumnezeu. De aceea a fost nevoie de post, pentru că sugera ideea de înfrânare, iar înfrânarea era tocmai exercițiul pe care omul refuzase să-l facă în perioada paradisiacă.

             Care era de fapt eficiența  postului în mod practic?. Câștigarea bunăvoinței lui Dumnezeu,  călăuzirea Lui, pentru a avea o prosperitate socială și financiară, ori pentru a exprima întristarea sau pocăința. Metoda cea mai frecventă de post era postul negru, adică abținerea de la mâncare întreaga zi. De asemenea se postea în timpul unor sărbători importante ca „Ziua Ispășirii”, sau pentru a comemora anumite evenimente istorice din trecutul poporului ales, iar  prin toate acestea făceau o trimitere voalată către perioada nou-testamentară.

           

            Vedem că acest subiect al postului,  nu era pe deplin definit în Legea Veche, postul căpătând o nouă dimensiune, mult mai superioară după întruparea lui Hristos, și pe deplin conturată de Biserică după Sinoadele Ecumenice. Se evidenția mai mult caracterul exterior pe care-l avea postul, și nu este de mirare când de multe ori se cădea în formalism. Totuși trebuie să admitem importanța postirii în iudaism.

            Moise, înainte de primirea Decalogului a postit 40 de zile, la fel și profetul Ilie. De asemenea, Mântuitorul a postit 40 de zile înainte de a începe propovăduirea mesajului Său. Înainte de orice contact cu divinitatea se cerea o perioadă de efort ascetic, de inițiere, de pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Observând modalitatea de postire pe care o propune Vechiul Testament putem concluziona, că aceasta reprezintă doar o etapă, o fază premergătoare a ceea ce înseamnă cu adevărat postul, așa cum îl regăsim în gândirea nou-testamentară.

 

            În Noul Testament, postul după am spus, a trecut la o nouă etapă, deoarece se punea accentul pe înfrânarea interioară. Privit din prisma utilității lui, postul era de fapt un instrument auxiliar în potențarea comuniunii cu semenii și cu Dumnezeu. El nu trebuia absolutizat, cum nici acum nu trebuie. În înțelegerea nou-testamentară a postului am apelat la câteva texte reprezentative asupra carora vom reflecta.

„Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.

Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,

Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 16-18). Observăm că  Mântuitorul Hristos pune accent pe relația intimă cu Dumnezeu Tatăl, și condamnă din capul locului fățărnicia și duplicitatea.

   Și Sf. Apostol Pavel,  pune în centrul postului iubirea față de aproapele, și îngăduința față de cei care din diverse motive nu pot respecta prescripțiile postului. Chiar dacă Biserica a rânduit clar când anume să postim, de ce, pentru ce și cum să postim, postul este flexibil, fiecare postind atât cât poate, accentul căzând pe calitatea acelei perioade de post și mai ales pe înfrânarea spirituală.

 

„Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhneşte, nu mai umbli potrivit iubirii. Nu pierde, cu mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos.

Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt. (Romani 14, 15-20).      

„De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu.” (I Corinteni 8, 13).

 

            Ce putem învăța noi, ca și creștini ai secolului XXI din perspectiva raportată la post pe care ne-o propune Scriptura?

            Ca și ființe spirituale, religioase prin ființa noastră după cum spune și Mircea Eliade, și în ciuda secularizării tot mai accentuate, ar trebui să avem un timp consacrat lui Dumnezeu pentru a întări relația cu El. Autenticitatea relației cu Dumnezeu se va reflecta apoi și în relația mea cu semenii, și la modul cum mă raportez la propria-mi persoană. Acest trio: Dumnezeu - persoana proprie și lumea, poate fi îmbunătățit de către practica postului.  Privit prin prisma Sfintei Scripturi, atât a Vechiului Testament cât și a Noului Testament, „a posti” reprezenta o modalitate de apropiere față de Dumnezeu, cu valențe terapeutice atât fizice dar și spirituale.

           Prin post, așa cum îl înțelegem astăzi, nu alimentele de origine animală și neconsumarea lor reprezintă scopul ultim, deoarece ”nu ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese pe gură spurcă pe om” după cum spune Mântuitorul. Scopul în sine al postului e „neconsumarea” de gânduri și fapte care ar putea aduce un prejudiciu triadei mai sus amintite, adică relația mea cu Dumnezeu și semenii.

Vladimir Cârlan - coordonator al Redacției „Alpha” din cadrul Colegiului „Sfântul Nicolae” din Iași.

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular