Cuvânt la Duminica a V-a după Paști. Femeia Samarineancă

13 Mai 2017, în Misionar, Noutăți

I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.”

(Ioan 4,25-26)

 

Ca un trăznet din cer senin și arzător cade mărturisirea Domnului: atât e de bruscă, de nereticentă, de totală! Ca de obicei, Hristos nu umblă cu jumătăți de măsură: când da, boierește da, când se descoperă, o face desăvârșit. Pentru samarineancă, pentru orbul din naștere…Eu sunt. Eu, Cel care-ți vorbesc, Eu, Cel din fața ta. Eu. Nu prin aluzii sau deducții; direct. Și samarineanca, după ce se împotrivise, ironizase și se obrăznicise, dintr-o dată, lovită mortal, rănită până în suflet, ca odinioară Iacov (făcătorul fântânii alături de care se desfășoară acum scena actuală)—se prăbușește, se predă. Și neîntârziat, tot brusc, tot fulgerător (ritmul referatului evanghelic acum nu mai este lent și mișcările nu mai sunt de învăluire și încercuire, ci de atac frontal și schimbări decisive), după ce Hristos iese din anonimat, ea, biruită, se preface în apostol. Acum e cuprinsă de iubire pentru Hristos, e convinsă, e metanoizată, e faptură nouă. Și dă fuga în cetate. De ce? Ca să-L vestească pe Hristos, ca să predice Evanghelia, să răspândească vestea cea bună, ca un adevărat ucenic al Domnului. Ea, înfiptă și îndrăzneață dar nobilă și curajoasă, cunoscându-și dulcea înfrângere, nu se mai slujește de subtilități, nu mai discută, nu mai argumentează; alta-i este grija în faza aceasta a desfășurării minunatei întâmplări: să se grăbească a proclama coram populo: Mesia e printre noi! E vestitoare de Hristos și e gazdă a Lui, ca și Zaheu, căci Domnul zăbovește două zile în Sihar și-i foarte probabil că în casa ei a sălășluit.

Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici și ucenice de caracter, care opun rezistență, dar și sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi ori un ceas ori un sfert de oră) să I se predea în duh și adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameș înrăit ca Zaheu, o sfădăreață ca samarineanca; nu I-au plăcut fețele palide, călăii, plângăreții, strecurătorii de izmă, chimen și untariță, fățarnicii, purtătorii de caftane și ciucuri lungi, zeloșii aprinzători de lumânări. Pe Simon-Petru l-a iubit mult pentru că era din speța inșilor înfocați, intempestivi, nerăbdători.

În duelul acesta, nu de formă, samarineanca e atinsă mortal cu o lovitură nu pricinuitoare de moarte, ci de viață veșnică. Nu, Domnul nu a mințit-o; cu adevărat i-a dăruit apa vie, apa vieții fără apus, iar pe ea prefăcând-o, din trufașă potrivnică, în ucenică și apoi muceniță a Sa. Ne mai putem pune întrebarea de ce pentru a transmite dublul Său mesaj, Hristos a ales calea dialogului, a duelului? Ca să dea, probabil, mesajului, neapărata instantaneitate a oricărei convertiri ce nu mai cată înapoi (pentru a sublinia caracterul instantaneu și total al convertirii) și aspațialitatea oricărei credințe dârze și oricărui crez adevărat—o intensitate dramatică și o dinamică sporită. Dialogul se imprimă în cuget și-n simțire mai adânc decât rațiunea. Simpla expunere nu ar fi avut desigur tăria captivantă a voroavei contradictorii. Iată de ce cred că Duhul i-a insuflat celui mai iubit dintre ucenici alegerea formei diacronice.

Episodul cu femeia samarineancă ni se mai arată a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc (așa cum va apărea și în Urmarea lui Hristos), care mai întâi se împotrivește dar mai apoi se supune și-și adoră Creatorul. Domnul a ținut ca biruința să nu-I fie ușoară, ca de la sine-înțeleasă, mecanică, în stil pilduitor, ci liberă, spontană, izvorâtă dintr-o convingere precedată de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria. În ultimă analiză, actul de credință chiar astfel se cade a fi. El se produce—lucru prea bine înțeles de Sören Kierkegard—atunci când sufletul aflat în rugăciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celălalt mărturisindu-i-se: da, nu te înșeli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, Care te cheamă. Vino după Mine. Iar sufletul răspunde fără a pregeta: Amin.

Pr. Nicolae Steinhardt

 

Din pătimirile Sf. Mc. Fotinia Samarineanca

 

Sfânta marea muceniţă Fotinia este femeia samarineancă despre care povesteşte Evanghelistul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, în Sfânta Evanghelie, că a vorbit cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos la puţul lui Iacov şi a crezut în El. Iar după înălţarea Domnului la cer şi după pogorârea Sfântului Duh peste dumnezeieştii Apostoli, în ziua Cincizecimii (Rusalii) s-a botezat de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei şi cu cinci surori, urmând lor şi propovăduind credinţa întru Hristos din loc în loc şi din ţară în ţară, întorcând pe mulţi slujitori de idoli de la păgânătate, făcându-i creştini. Sfânta Fotinia a apucat şi a venit înaintea lui Neron, împreună cu Iosi fiul ei, şi cu cealaltă mulţime. Văzându-i Neron i-a întrebat: "Pentru care pricină aţi venit la noi?". Sfântă a răspuns: "Am venit să te învăţăm să crezi în Hristos". Neron, uitându-se la dânşii sălbatic, le-a zis: "Vă lepădaţi de Hristos, ori voiţi să muriţi de moarte rea?". Sfinţii, ridicându-şi ochii la cer, au zis: "Să nu fie vreodată, o! Hristoase, Împărate, ca să ne lepădăm de Tine şi să ne despărţim de credinţa cea întru Tine şi de dragostea Ta!". Neron a zis către dânşii: "Toţi v-aţi unit şi v-aţi învoit ca să fiţi munciţi pentru Nazarineanul şi să muriţi pentru El?" Sfânta Fotinia a răspuns: "Aşa ne bucurăm noi toţi, ne veselim şi voim să murim pentru dragostea Lui". Dar, îndată slujitorii răpind pe Sfânta Fotinia, legându-i mâinile, au lovit de mai multe ori cu săbiile, deasupra pe nicovală, nereuşind nimic; iar mai ales aceia care le loveau, au slăbit şi au căzut ca nişte morţi. Dar sfânta a rămas nevătămată şi mulţumea lui Dumnezeu, zicând: "Domnul îmi este ajutor şi nu mă voi teme, de ce-mi va face mie omul". Apoi Domnul nostru Iisus Hristos a stat în mijlocul sfinţilor şi a zis către dânşii: "Pace vouă!" Apoi, apucând de mâna pe Sfânta Fotinia a ridicat-o sus şi a zis: "Bucuraţi-vă totdeauna, căci Eu cu voi sunt în toate zilele vieţii voastre". Şi îndată, cu cuvântul Domnului, s-au deschis ochii mucenicilor şi, văzând pe Domnul, s-au închinat Lui; iar El, binecuvântându-i, a zis: "Îmbărbătaţi-vă şi vă întăriţi". Apoi s-a suit la cer. Iar din trupurile sfinţilor au ieşit ca nişte solzi şi s-au făcut sănătoşi, aşa cum erau mai înainte. Dar urgisitul de Dumnezeu Neron a poruncit că sfinţii să rămână în temniţă trei ani, ca să pătimească acolo înăuntru tot felul de chinuri şi aşa să moară cu moarte rea.

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular