Duminica izgonirii lui Adam din Rai A lăsatului sec de brânză

25 Februarie 2017, în Misionar, Noutăți

„Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.”

(Matei 6, 14-21)

 

De la Adam cel vechi la Adam Cel nou

Căzut, Adam este înălţat iarăşi la starea dintâi şi adus ca ofrandă înaintea Jertfelnicului ceresc. „Pe Cruce, dumnezeieştile palme întinzându-Ţi – spune o cântare – ai împreunat cele mai dinainte osebite, Mântuitorule. Şi, mijlocind, ai adus ca un dar Tatălui fiinţa omenească cea osândită. Pentru acestea lăudăm prea curata Răstignirea Ta”. Dar, oare, cine le osebise mai înainte pe cele pe care Mântuitorul acum le uneşte prin Patimă? Adam. Acesta avea drept scop ca, utilizând corect puterile sufletului lui unificatoare, să unească cerul cu pământul, Dumnezeu cu oamenii şi pe om în sine însuşi. Acum la început de Post semănăm mult, tare mult, cu Adam, pentru că, de vom plini cele ale Postului, la capătul aşteptării celei mereu pline de viaţă a Postului, să semănăm cu Hristos Domnul. Evanghelia Duminicii urmează a ne pune la începutul vieţii noastre păcătoase pe pământ, cântând dimpreună cu Adam: „Făcătorul meu, Domnul, luând ţărână din pământ şi însufleţindu-mă, cu suflare de viaţă m-a înviat şi m-a cinstit a fi stăpânitor pe pământ tuturor celor văzute, şi locuitor împreună cu îngerii. Iar Satana înşelătorul, luând cu şarpele ca şi printr-o unealtă, m-a amăgit prin mâncare şi de mărirea lui Dumnezeu m-a osebit şi m-a dat morţii celei mai dedesubt de pământ. Şi Tu, ca un stăpân şi îndurat, iarăşi mă cheamă!” Acest „iarăşi mă cheamă” are ecou în întreaga durată a slujbelor Triodului: „iarăşi, adu-mă în Rai, iarăşi mă împărtăşeşte de pomul vieţii şi al bucuriei, iarăşi mă sălăşluieşte în Rai” – în fapt, sunt cuvinte ale unei ectenii de cereri rostite înaintea uşilor celor închise ale Raiului. Şi starea este aceea fără de Dumnezeu. Imaginea creată astăzi în Evanghelie este aceeaşi cu care Sfânta Scriptură ne vorbeşte de momentul Morţii pe Cruce a Celui înviat: „Soarele razele sale şi-a ascuns, luna cu stelele în sânge s-au schimbat, munţii s-au înfricoşat, dealurile s-au cutremurat când Raiul s-a închis, ieşind Adam, cu mâinile bătându-şi faţa şi zicân-du‑I: «Milostive Doamne, miluieşte-mă pe mine, cel căzut!»“.De ce tocmai faţa şi-o bate Adam? De ce tocmai icoana, ultima icoană ce-i rămăsese din Rai şi pe care o purta cu sine?!! Tocmai pentru că ea era o readucere în minte a Raiului, a chipului Celui ce-i văzuse şi faţa de care de acum îi era ruşine. (Pr. Constantin Necula)

 

Plângerea lui Adam

Sf. Siluan Athonitul

Adam plângea: „Nu-mi mai este dragă pustia. Nu-mi mai sunt dragi munții cei înalți, nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul păsărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu. Și dacă Domnul m-ar așeza din nou în rai, chiar și acolo aș suferi și aș plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe care Îl iubesc.” După izgonirea din rai, Adam s-a îmbolnăvit cu sufletul și de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot așa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tânjește după El și spune: „Unde ești Tu, Doamne? Unde ești Tu, Lumina mea? De ce ți-ai ascuns fața Ta de la mine? De multă vreme sufletul meu nu Te mai vede și tânjește după Tine și Te caută cu lacrimi. Unde este Domnul meu? De ce nu-L mai văd în sufletul meu? Ce-L împiedică să vieze în mine? Iată ce: nu este în mine smerenia lui Hristos și iubirea de vrăjmași.” Adam pierduse raiul pământesc și îl căuta plângând: „Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decât cel dintâi, în ceruri, unde e lumina Sfintei Treimi. Ce vom da în schimb Domnului pentru iubirea Lui față de noi?

Poți adăuga un comentariu folosind și acest formular