Cuvânt la Duminica a III-a din Post, a Sfintei Cruci

18 Martie 2017

„Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.” (Marcu 9,1)

Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică. Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista. Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupunem că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară! Însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia. Precum cel ce se luptă cu umbra și bate aerul nu poate răni pe nimeni, așa și cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuiește zadarnic puterea sa, și nu poate să aducă aceluia nici o lovire. Dacă poți tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poţi să mă omori astăzi, şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului. Dacă este aşa atunci încetează a te tângui împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curăți de dânsele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire. (Sf. Ioan Gură de Aur)

 

Înțelesul duhovnicesc al crucii

Crucea este, în primul rând, o stăruire în rezistenţa faţă de rău, o stăruire în postul de apărare a fiinţei noastre de valurile agresive ale ispitelor inferioare, care vor să o cucerească, să o copleşească, să o slăbească; în acest sens şi postul e o cruce, iar purtarea crucii înseamnă şi ea a sta la post, a păzi postul de apărare a propriei fiinţe. Toată viaţa trebuie să stăm la acest post de apărare, sau să ne purtăm crucea, pentru că în toată viaţa are loc o năvală a pornirilor inferioare din noi asupra părţii conducătoare şi răspunzătoare a fiinţei noastre, pentru a o târî spre rău, pentru a o îneca în valurile patimilor şi neputinţei, ca să nu aibă cine se împotrivi în noi răului. Dar crucea nu trebuie înţeleasă numai în acest sens negativ sau defensiv. Chiar prin faptul că stă la postul de apărare a ceea ce e bun în noi, crucea întăreşte fiinţa noastră, binele din noi. Prin cruce ne zidim pe noi înşine din zi în zi, ca fiinţă neclintită în bine, prin cruce facem să sporească fiinţa noastră în frumuseţea ei niciodată terminată, după chipul modelului dumnezeiesc. Crucea e unealta de diamant a voinţei, cu care dălțuim zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă chipul nostru adevărat, scoţându-l la iveală din materialul fără formă în care e îngropat şi din care tânjeşte să iasă la lumină. Iar pentru că fiecare om are de luptat împotriva altor porniri, ispite şi probe concrete, cu alte insuficienţe şi deficienţe, în alte situaţii, fiecare are o altă cruce de purtat, alte operaţii dureroase de îndeplinit, adică trebuie să folosească o unealtă întrucâtva potrivită cu materialul netrebnic şi rezistent pe care trebuie să-l înlăture de pe chipul său înăbuşit în el. Fiecare trebuie să folosească adică crucea care i se potriveşte lui, să-şi ia crucea sa şi cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea Lui. Dar crucea e o forţă pozitivă şi în alt înţeles. Ea este inspirată şi susţinută nu numai de voinţa de a ne întări propria fiinţă, ci şi de voinţa de a ne spori iubirea faţă de alţii. De altfel, nu poţi să-ţi înfrumuseţezi propria fiinţă decât prin obişnuirea de a face bine altora, de a sluji din iubire altora. Astfel prin cruce ne servim nu numai nouă, ci şi celorlalţi. Acestea două merg împreună. Şi amândouă sunt împreunate cu o anumită suferinţă şi osteneală, dar cu bun efect, cu efect de bucurie durabilă şi curată. E obositor pentru mamă să vegheze asupra copilului bolnav, e o cruce, dar e o oboseală a bucuriei curate şi durabile. E obositor şi dureros pentru un fiu al Patriei să o apere la vreme de primejdie, dar e o oboseală şi o durere împreună cu o bucurie înaltă. Orice slujire a altora e împreunată cu greutăţi, pentru că e antiegoistă. Dar tocmai prin aceasta aduce bucurii superioare. Hristos ne este pildă şi izvor de putere în purtarea crucii din iubire pentru alţii. El, cel mai mare, ne-a slujit nouă, micşorându-Se mai mult decât toţi, în loc să aştepte slujirea noastră. Dar tocmai de aceasta s-a arătat adevărata Lui mărire. Noi de asemenea creştem spre înviere prin această cruce a servirii. Căci bucuria de înviere este o bucurie în comuniune, spre care înaintăm prin slujire. Între servire şi cruce e o strânsă legătură, deci şi între servire şi înviere. Cine nu e în stare să slujească oamenilor, nu poartă crucea urmând lui Hristos şi nu înaintează spre mărire şi spre înviere cu Hristos, în bucuria comuniunii. (Pr. Dumitru Stăniloae)