În contextul contemporan, în care tot mai multe grupări și „comunități” par să divizeze, mai degrabă decât să adune, este esențial să ne păstrăm 𝐝𝐮𝐡𝐮𝐥 𝐚𝐮𝐭𝐞𝐧𝐭𝐢𝐜 𝐚𝐥 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐮𝐧𝐢𝐢. Trăim vremuri în care individualismul și polarizarea pătrund adânc în țesătura socială și chiar duhovnicească, slăbind ceea ce ar trebui să fie inimă a unei Biserici vii: 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚.
În acest peisaj, singurul lucru care mai țese, cu fir nevăzut, o comunitate unită este răbdarea rugăciunii făcute împreună.
Când rugăciunea devine 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑖𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑎 𝑐𝑜𝑚𝑢𝑛𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑖 nu mai suntem doar „adunați” – ci suntem una în Hristos.
De aceea, privegherea făcută în cinstea Sfântului Ioan Rusul chiar în paraclisul din căminul nostru nu a fost doar un moment liturgic, ci o păstrarea a unui 𝐞𝐭𝐡𝐨𝐬 𝐝𝐞 𝐫𝐮𝐠𝐚̆𝐜𝐢𝐮𝐧𝐞 și de 𝐟𝐫𝐚̆𝐭̦𝐢𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞.
